ONOARE MEMORIEI LUI NICOLAE DENSUŞIANU

„Dacia Pre-istorica” este o protoistorie a Daciei, este de fapt prima si singura de acest fel, o lucrare plina de mitologie si de filologie, care la aparitia sa ( postuma: 1913 ) desteapta o admiratie si un entuziasm nemarginit, dar si mari gelozii, care au dus pana la negarea valorii acesteia de citva „eruditi” care nu puteau accepta calcarea in picioare a mitului originei noastre romane. Sa nu uitam ca anul 1871 a fost acela in care Alexandru Odobescu instituia, prin Societatea Academica (precursoarea Academiei Rom^ne de mai tirziu ), un premiu pentru cea mai buna lucrare asupra popoarelor care au locuit tarile rom^ne de la stinga Dunarii, inainte de cucerirea acestor tari de catra romani. Atras de acest subiect, si atunci controversat, studentul Grigore Tocilescu il va prezenta la Praga ca teza sa de doctorat. In anul urmator el va inainta la Societatea Academica teza sa si va obtine premiul. In 1880 va apare si cartea sa „Dacia inainte de Romani” in care el a folosit din abundenta lucrarea invatatului sas Carl Gooss „Cronica descoperirilor arheologice din Transilvania” cat si „Schite despre istoria culturii preromane a bazinului mijlociu al Dunarii”. El va folosi interpretarile si concluziile gresite ale lui Gooss si, totusi, contemporanii lui, ca si altii mai tarziu, il vor aprecia.Totusi C.I Istrate in prefata de la editia 1913 la „Dacia preistorica” spune la pagina LIII despre Tocilescu : „faptele adunate acolo sunt puse ca obiectele dela un colectionar, care aduna fara ca sa fie bine orientat.” Mult mai serios decat Tocilescu va fi I Andriesescu care isi va lua doctoratul la Iasi cu o „Contributie la Dacia inainte de Romani, 1912″, tratand amanuntit si constiincios chestiunea neoliticului din Dacia. Insfarsit il vom avea pe Vasile Parvan cu lucrarea sa „Getica” prezentata pe 27 iunie 1924 ( cu 3 ani inainte de moarte) in fata Academiei Romane.

Nicolae Densusianu insa ii depaseste pe toti prin gradul lui de eruditie, prin visiunea sa globala asupra spatiului Carpato-Dunarean, prin felul in care s-a contopit efectiv cu epoca descrisa dandu-ne senzatia ca, chiar a si trait-o. El a avut cea mai corecta intuitie a evenimentelor petrecute atunci, demult, pe teritoriul nostru . Cand azi istoria spatiului Carpato-Dunarean este redescoperita de niste straini, ca Marja Gimbutas, care asemenea lui N.Densusianu considera drept vatra a vechii Europe acest spatiu unde noi rom^nii ne gasim astazi, de fapt ne reantoarcem la El, la cel ce a prezentat pentru prima oara pe noi, pe daco-rom^ni drept popor primordial si formator al Europei. De multe ori am auzit persoane ” bine intentionate” care-mi spuneau : hai sa nu ne laudam asa de mult, vecinii se vor supara pe noi. Dar stiu ei cine a fost Nicolae Densusianu?

Intr-o familie de mici nobili rom^ni hategani, se naste pe 18 aprilie 1846 la Densus, in Ardeal, Nicolae Pop.Tatal sau, Bizante Pop, parohul Densusiului era casatorit cu Sofia cu care mai avea un baiat, pe Aron Pop, nascut in 1838. Scoala primara o va face la Hateg, iar gimnaziul la Blaj unde datorita faptului ca numele Pop era asa de frecvent, si pentru a-l deosebi de ceilalti i se va adauga numele comunei de unde provenea; asa ca a devenit Nicolae Densusianu, nume care va deveni faimos nu numai datorita lui si fratelui lui Aron dar si nepotului lui, Ovidiu Densusianu ( fiul lui Aron ). La gimnaziul din Blaj a avut sansa sa-l aibe ca professor pe Timotei Cipariu, carturar si patriot. In continuare va absolvi Academia de drept din Sibiu.

Sa nu uitam ca in aceasta perioada Tara Moldovei si cu Tara Vlahilor s-au unit sub domnia lui Cuza (1859-1866), legile si reformele noi orientand Principatele Unite spre o adevarata democratie . Ca urmare a implementarii noului cod penal, civil si de procedura penala, a reformei agrare, Cuza se va trezi izolat, lipsit de sfetnici si prieteni, lipsit de sprijinul bisericii si va fi nevoit sa abdice. Nobilii rom^ni cutreera Europa incercand sa gaseasca un pretendent strain la tronul Principatelor. Daca Filip de Flanda ii refuza, ei vor alerga la tanarul si saracul Carol de Hohenzollern, care dupa un lung voiaj, plin de peripetii (avand un pasaport fals si imbracat in tobosar elvetian ) va sosi in Principatele Unite si il va „inlocui” pe cel ales constitutional de poporul nostru, pe Cuza.

Istoria rom^nilor transilvaneni in veacul al XIX-lea era departe de succesele politice ale moldovenilor si vlahilor, prinsa intre tot mai energicul sentiment national maghiar si politica ezitanta, in general antirom^nasca, a curtii de la Viena. In februarie 1867 s-a anulat autonomia Principatului Transilvaniei si s-a proclamat unitea sa ci Ungaria. Anexarea Transilvaniei, care fusese de secole un Principat autonom, la Ungaria a marcat inceputul unei politici de activa maghiarizare a populatiei majoritare locale, a daco-rom^nilor. Situatia politica a rom^nilor atunci in Transilvania era deosebit de dificila. Si totusi in aceasta perioada a anului 1867, la varsta de 21 de ani , Nicolae Densusianu, va face o excursie in „tara” si se va adresa Societatii academice solicitand un ajutor financiar.>>>>

Lasă un comentariu

BLESTEMUL „PĂSĂRII PHOENIX” ŞI TEZAURUL DE LA PIETROASA

Undeva, departe, in inima Europei Centrale, tocmai prin tinuturile unde legendele spun ca „Baba Dochia” (Mama Mare, Cybele ori Doamna Neaga, cum ii mai zic localnicii) obisnuia a calari pe un Leu feroce, avandu-l la dreapta ei pe falnicul Caloian (Attis, fiul lui Calaus), exact in zona unde Arcul Carpatic tinde a se recurba catre miazanoapte, se inalta mandru si enigmatic, Muntele Istrita (din Judetul Buzau), in timp ce pe un mic platou aflat la poalele sale, un ochi atent va descoperi comuna Pietroasele. Din vremuri stravechi aceasta pozitie a Muntelui Istrita, prezentand evident avantaj strategic, avea sa fie folosita drept punct de observatie de catre intreaga populatie Carpato-Dunareana (fie ea Ariana, Pelasgica, Tracica sau Dacica, in speta urmasii aceleiasi natiuni, a poporului botezat „Roman” in modernitate). Reputatul istoric si cercetator in sfera timpurie a devenirii neamului nostru, profesorul Nicolae Densusianu, arata, printre altele, ca, prin anul 1847 inca se mai putea zari pe cel mai inalt si semet pisc al amintitului masiv muntos un soi de val circular avind diametrul de 6,32 m si care purta straniul nume „Sura de Aur”. Totodata, o alta stanca aflata pe acelasi munte prezinta simbolica forma a unui armasar, facandu-i pe localnici a denumi locul „Piscul Calului Alb”. Fie sculptata de maini omenesti ori rezultat al eroziunilor naturale, stanca respectiva este considerata de prof. Densusianu drept un monument votiv consacrat vechii Divinitati supreme Solare, Uraniene. In fapt, cercetand mitologia antica romaneasca, este vorba aici despre o noua dovada a Cultului Zeului Solar trac Gebeleizis sau poate al vreunei si mai vechi Divinitati Vedice. In plus, alte doua stanci prezente pe Muntele Istrita, infruntand veacurile, poarta denumirea de „Piatra Soimului”, si nu departe de acestea se inalta, semet, piscul botezat „Cuibul Corbului”, din care tasneste apa limpede precum clestarul a unui izvor zis „Fantina Vulturului”. Apele sale se aduna intr-o imediata apropiere formand, la randul lor, „Lacul Vulturului”.

Dupa cum se vede, nici unul din reperele acestor locuri „bantuite” de Legenda nu poarta vreo banala denumire de… gaina, pui sau closca (desi indepartatul Maramures, din nordul Transilvaniei, se mindreste cu-al sau Munte Gaina, locul unde se desfasoara, anual, „Simbra Oilor”, populara sarbatoare a ciobanilor din regiune). Si totusi aici, in anul de gratie 1837, doi tarani din comuna Pietroasele, Ion Lemnaru si socrul acestuia, Stan Avram, aveau a face o descoperire senzationala si totodata de un interes arheologic primordial. Lucrand pe coastele amintitului Munte Istrita, spre a extrage pietrele necesare constructiei unui pod, acestia descopera, sub un bolovan aflat la mica adancime, o impresionanta colectie de podoabe din aur, insumand nu mai putin de 22 de obiecte, vase si ornamente. Firi simple, „pragmatice”, taranii s-au grabit sa ascunda insa tezaurul ivit la lumina din negurile Istoriei noastre pentru a planui ulterioara si pripita sa comercializare, pe un pret „de nimic” unui albanez numit Anastase Verussi. Negustorul respectiv se va dovedi si mai „inventiv” decat descoperitorii comorii, apucandu-se sa sparga o mare parte din nepretuitele obiecte cu dalta si ciocanul, sperand intru evitarea hoteasca, in acest fel, a intrarii tezaurului sub jurisdictia legilor specifice ale Tarii. Si-a trebuit sa mai treaca, astfel, un an intreg pina cind, in 1838, Guvernul Tarii Romanesti sa capete ceva informatii despre existenta acestei comori (la propriu si la figurat) si sa incerce a salva ceea ce mai putea fi salvat. Ca urmare, pe la sfirsitul anului 1842 sunt depuse la Muzeul National din Bucuresti un numar de 12 piese apartinind tezaurului de la Pietroasa, urmand a fi ulterior cunoscute sub numele impropriu de „Closca cu puii de aur”.>>>>>

Lasă un comentariu

TRAIAN CEL GROAZNIC ?

Pe 30 iunie si 01 iulie 2006, am comemorat la Orastie 1900 de ani de la moartea ultimului rege dac Decebal. Guvernul roman a celebrat invazia a 14% din teritoriul Daciei de catre romani, dar si pe cel mai mare dusman al crestinismului, Traian. De fapt, cei trei mari „macelari” ai crestinilor acelor timpuri au fost Nero, Domitian si Traian. Biserica catolica din intreaga lume refuza si azi sa-l vada altfel pe Traian decat asa cum a fost el…un anti-Crist. Singura tara crestina care-l ridica in slavi, cu totul si cu totul intr-un mod aberant, este Romania. Nici Israelul, care a fost ocupat de romani, in totalitate, pentru 325 de ani, nu-i celebreaza pe cotropitorii romani. La sud de Dunare ,unde romanii au stat cu 450 de ani mai mult decat in Dacia, nimeni nu isi mai aduce aminte de ei decat ca despre niste cotropitori de moment; ba chiar mai mult, bulgarii in loc sa se considere urmasi ai romanilor( sau ai slavilor) se considere descendenti ai tracilor, extinzandu-si astfel istoria cu mii de ani. Cum si istoria reprezinta un „Patrimoniu” care trebuie respectat si protejat va invitam sa fiti alaturi de noi.

dr. Napoleon Savescu, SUA

Fondator Asociatia „DACIA REVIVA”

Lasă un comentariu

„ADEVĂRUL NU CUNOAŞTE GRANIŢE”

În viaţa fiecărui om există un moment unic, de o importanţă majoră în evoluţia multilaterală a persoanei respective.

Pentru mine, acel moment a început în copilărie şi s-a dezvoltat pe parcursul mai multor ani. Rolul hotărâtor în formaţia mea culturală şi profesională l-a avut familia, părinţii mei. Tatăl meu a fost un om de ştiinţă. Corectitudinea şi interesul lui constant pentru cunoaştere mi-au fost un permanent îndemn de a cerceta, de a afla lucruri noi. Mama m-a încurajat să citesc, să-mi lărgesc cunoştinţele în domeniul artei şi, în mod deosebit, în sfera literaturii române şi universale. Dintre scriitorii care au avut un rol deosebit de important în formarea personalităţii mele de mai târziu trebuie să-l menţionez pe Jules Verne, ale cărui cărţi mi-au dezvoltat imaginaţia şi mi-au bucurat copilăria.

În ultimul an de liceu, datorită pregătirii mele de excepţie la matematică, eram hotărât să urmez Politehnica. Am avut, însă, şansa să citesc cartea „Omul-amfibie” a scriitorului rus Beleaev. Autorul relatează, cu mijloace specifice beletristicii, succesul unui chirurg care a transplantat un plămân de delfin unui copil, salvându-i, astfel, viaţa. Copilul a devenit amfibie. Cartea m-a impresionat atât de mult, încât am realizat că direcţia mea în viaţă este medicina. Ceea ce am şi făcut.

Trăind de mulţi ani în America, am avut ocazia, ca doctor, să întâlnesc oameni de pe tot mapamondul, oameni care erau mândri de ţara în care s-au născut. Spre neplăcuta mea surpriză, am constatat că multor români le era jenă de originea lor şi sufereau un fel de înstrăinare etnică, o depersonalizare stranie. Deşi născuţi în România, ei spuneau că sunt, ca origine, italieni, germani, francezi… numai români – nu! Intrigat de acest ciudat fenomen, am încercat să-i aflu cauza. După o muncă asiduă de cercetare a multor documente din ţară şi din străinătate, mi-am dat seama că istoria noastră, istoria adevărată a poporului nostru, este fundamental diferită de cea învăţată în şcoală. Descoperirea m-a incitat şi m-a determinat să continui studiile, cu preponderenţă asupra istoriei Daciei şi a locuitorilor ei. Neadevărurile oficiale m-au revoltat şi, din această revoltă a spiritului care nu acceptă falsitatea – indiferent de unde vine şi indiferent de cauzele care o generează şi o perpetuează – s-a născut în mine neobosita dorinţă de a cunoaşte în profunzime istoria neamului meu, neam pe nedrept vitregit de-a lungul istoriei. Am descoperit că noi, românii, avem o istorie cu care trebuie să ne mândrim. Dorinţa de a spune lumii întregi – şi, în primul rând, românilor – că istoria noastră este demnă de marile enciclopedii ale istoriei universale, am finalizat-o în cartea „Noi nu suntem urmaşii Romei”. În ceea ce-i priveşte pe romani, am ajuns la nezdruncinata concluzie că >>> continuarea aici >>>

Lasă un comentariu

„ISTORIA ROMÂNIEI, MAI ALES ISTORIA EI VECHE, A FOST MUTILATĂ ŞI RĂSTĂLMĂCITĂ”

Câteva fapte şi opinii oglindite într-un interviu recent

1. Ce este „Societatea Dacia Revival” şi care sunt scopurile sale educative?
Societatea „DACIA REVIVAL INTERNATIONAL” este astăzi cea mai cunoscută asociaţie de largă audienţă dedicată studiului istoriei vechi a României. Nucleul societăţii, pe care am înfiinţat-o la New York în anul 1999, creşte mereu, astfel încât astăzi există filiale active în România, Germania, Elveţia, Spania, Macedonia şi Australia. Iubitori ai istoriei noastre vechi din alte câteva ţări ale lumii şi-au exprimat recent intenţia de a-şi constitui propriile lor filiale. „Dacia Revival International” a fost – şi este în continuare – principalul organizator al congreselor internaţionale de dacologie care au loc în România. Am ridicat în România, prin cheltuială proprie, statui şi monumente omagiale dedicate strămoşilor noştri geto-daci. Am acordat burse de studiu unor merituoşi studenţi români, premii şi distincţii. Edităm revista „DACIA MAGAZIN”, care are distribuţie internaţională, avem la New York o staţie de televiziune, „Dacia TV”, (vezi şi
www.dacia.tv) şi deţinem un foarte frecventat site pe internet, la www.dacia.org . Activitatea filialelor o constituie studiul istoriei noastre vechi pe baza ultimelor cercetări, rezultate şi ipoteze ştiinţifice, corelate pluridisciplinar. Această corelare este operată atât de cercetători voluntari, cât şi de consacraţi profesional: arheologi, istorici, sociologi, arhitecţi, lingvişti, bibliologi, ingineri constructori sau metalurgişti, astronomi şi matematicieni, topografi şi geologi, profesionişti în geodezie, chimie, analiză spectrală şi magnetometrică, doctori şi biologi. După cum se poate observa, un foarte variat buchet de profesii colaborează productiv la reexaminarea fondului de informaţie absolut necesar validării sau infirmării unor concluzii vechi, de cele mai multe ori net depăşite de actuala informaţie stiinţifică. Caracterul „pluridisciplinar” al cercetării contemporane justifică prezenţa în acest buchet al unor lucrători cu profesii diferite, dar care contribuie revelator la stabilirea adevărului istoric. Numeroşi specialişti ai societăţii noastre au fost nu numai marginalizaţi, dar chiar ignoraţi ostentativ de „istoricii tradiţionalişti” ai ultimelor două secole din mileniul trecut care socoteau că domeniul cunoaşterii trecutului este o moşie personală care le aparţine exclusiv şi că „biletul de intrare” în acest univers l-ar constitui doar diploma de absolvent al Facultăţii de Istorie. În această nouă eră a computerului, nu numai informaţia cursurilor universitare, ci şi un enorm volum informativ se află, prin internet, la dispoziţia oricărui intelectual interesat de acest domeniu. Şi, cum istoria României, mai ales istoria ei veche, a fost mutilată şi răstălmăcită nu numai dintr-o ignoranţă datorată unor complexe de inferioritate dar, cel mai adesea, prin servituţi solicitate de caleidoscopul geopolitic, este astăzi o chestiune de demnitate naţională prioritară scoaterea de sub obroc a acelor dovezi (şi ele sunt multe, nu numai arheologice!) care demonstrează că strămoşii noştri au fost autohtoni autentici în vatra Europei şi nu nişte neica-nimeni purtaţi într-acolo de cine ştie ce vânturi şi furtuni ale vremurilor. Cu alte cuvinte: noi, strănepoţi ai pelasgilor danubieni, ai marelui şi respectatului neam al traco-daco-geţilor, locuim cu îndreptăţire în propria noastră casă!

2. Recent, guvernul României a organizat şi sărbătorit „1900 de ani de la formarea poporului român”. De ce este această sărbătoare, de fapt, o ocazie de comemorare tristă?
În întrebare dumneavoastră există o sintagmă care cu siguranţă nu vă aparţine, ci este expresia nefericitei formulări cu privire la evenimentul din acest an pe care guvernul român îşi propusese să-l… omagieze (!!). „Formarea poporului român acum 1900 de ani” este o sintagmă absurdă, căci un popor ca al nostru, cu o asemenea întindere şi vigoare, nu se putea „forma” peste noapte – fie ea şi cea a Evului Mediu! – doar într-o şesime din teritoriul geto-dacic, chiar şi în aceasta dacii rămânând copleşitor majoritari! Ceea ce nişte suspecţi consilieri de moment ai acestui guvern au propus (şi erau cât pe ce să realizeze!), era celebrarea naţională şi…atenţie!… internaţională (!), a… invadării unei şesimi din pământul străbunilor noştri de către legionarii lui Traian. Cred că ar fi fost o premieră mondială: un popor care-şi omagiază nu eroii luptători pentru libertatea pământului strămoşesc, ci… invadatorii! Toate filialele societăţii noastre (şi, elocvent, acţiunii noastre i s-au alăturat o serie de alte asociaţii ale iubitorilor adevăratei istorii a României, inclusiv din media scrisă, audiovizuală şi internet) au protestat la nivel prezidenţial, guvernamental, stiinţific şi de conducere religioasă a ţării. Cel de-al 7-lea Congres Internaţional de Dacologie, care a avut loc la sfârşitul lui iunie în Bucureşti, urmat de o comemorare publică la Orăştie, a fost dedicat eroicei lupte pentru neatârnare conduse de regele dacilor, Decebal. Comemorare, şi nu celebrare! O „celebrare” şi-ar fi dorit fie niscaiva bărbi academice care au apucat în secolul trecut să-şi ridice piedestale lăudând, sub semnătură proprie, toate perioadele de
>>> întreg interviul aici >>>

Lasă un comentariu

OPERA ŞI AUTORUL: „CE ÎNSEAMNĂ A FI NAŢIONALIST”

Popor: Un grup de oameni care trăiesc în cadrul aceloraşi graniţe, vorbesc aceeaşi limbă, au aceeaşi cultură şi, în general, aceeaşi religie. Spaţiul geografic care caracterizează un popor este Patria acestui popor. Patriot este acela care iubeşte acest spaţiu cât şi poporul din acest spaţiu geografic.

Naţiunea: tot ce a dat mai bun un popor de-a lungul sutelor de ani formează Naţiunea acelui popor. Naţiunea reprezintă stadiul superior al noţiunii de popor, chintesenţa poporului, sumusul valoric recunoscut şi acceptat internaţional. Naţionalist este acela care iubeşte ceea ce a dat mai bun poporul său de-a lungul sutelor de ani (naţiunea); cel care iubeşte şi protejează naţiunea din care face parte. În vremea noastră, sensul „naţionalist“ are, după unii, predominant, conotaţie peiorativă, îngustă: cineva care nu gândeşte „larg“, ci mai mult în cadrul restrâns al naţiunii lui, unilateral, motiv pentru care, după acestea, nu este bine privit într-o societate multinaţională. Sunt şi forme negative ale naţionalismului: naţionalismul şovin, extremist sau cel ultranaţionalist. Naţionalismul este conştiinţa apartenenţei la un neam. Este normal să existe o voinţă a naţiunii de a-şi afirma şi apăra pământul strămoşesc, istoria, cultura, religia, limba şi rasa. De unde, însă, agresivitatea şi suspiciunea faţă de acest cuvânt? Unii politicieni s-au grăbit să imprime definiţiei un aspect tendenţios: naţionalismul ar fi iubirea exagerată a propriului neam. Ca şi cum ai putea să-ţi iubeşti altfel decât exagerat propriul popor?! Ei ar vrea să-ţi iubeşti neamul mai prudent, mai ponderat, mai rezonabil, eventual să renunţi la exces şi să iubeşti mai mult alte neamuri, străine.

Ideea e atât de aberantă, încât nu mai trebuie s-o comentăm. Oare nu pentru neamul român, german sau italian au murit milioane de români, germani ori italieni? Pe ce alt sentiment e clădită întreaga istorie a lumii? Nu poţi să-ţi iubeşti neamul decât în exces! Cine este sincer cu sine trebuie să recunoască deschis acest lucru!

Politicienii demagogi au priceput că nu pot controla această zonă, că iubirea de neam nu poate fi măsurată, reglată ori cumpărată. Numai într-un regim în care valorile sunt răsturnate iar religia omului este banul, un asemenea sentiment e neapărat vinovat. Mai ales datorită faptului că naţionalismul intră în >>> continuarea aici >>>

Lasă un comentariu

„NOI NU SUNTEM URMAŞII ROMEI” – un interviu de Gheorghe Budeanu

– Domnule Savescu, cine sunt parintii dumneavoastra?

– Tatal meu a fost colonelul Savescu, fost sef al apararii antiaeriene a Bucurestiului in timpul razboiului. Si-a facut studiile in Germania – matematica superioara, astronomie si balistica. Pe vremea lui Hitler, lucra in Germania. Cand a vazut ca lucrurile s-au incurcat mult, s-a intors in Romania, unde s-a casatorit si a avut doi copii: pe mine si pe sora mea, Aida Savescu, cantareata de opera.

Pe linia tatalui, sunt moldovean get-beget. Bunicul era dintr-o comuna de langa Iasi, care se numea Saveni. Avea o moara, la care venea lume multa.

– Numele Savescu de la comuna vi se trage?

– S-ar putea sa fie… Mai tarziu, Savenii au fost inghititi de Iasi, au disparut. Bunica era si ea moldoveanca, dar din partile acestea, de la Ivancea. In 1976, am incercat sa vad locurile bunicii. Am ajuns la Chisinau. Mi-a placut, dar mi se parea ca nimeni nu mai vorbeste romaneste pe aici. Aveam un ceas american care canta muzica scotiana la fiecare ora. Am intalnit o tiganca care vorbea romaneste. Vindea flori in centrul Chisinaului. M-a intrebat daca nu vreau sa-i vand ceasul. I-am spus ca nu. „Iti dau toate florile”, zice ea. Si m-a dus undeva in parc, langa statuia lui Stefan cel Mare. Mi-a dat trei cosuri cu foarte multe flori. Venisem din Romania cu un autobuz, impreuna cu 41 de doctori. Si le-am spus: „Am toate florile astea, le ducem la Stefan cel Mare”. Imediat a aparut la toti sentimentul patriotic. Am poze foarte frumoase de atunci: un cortegiu de medici din Romania care inunda cu flori spatiul din jurul monumentului.

Anii au trecut si l-am cunoscut pe ambasadorul Republicii Moldova la ONU, Tudor Pantaru, un om deosebit, pe care l-am respectat si am ramas prieteni. Datorita lui, am revazut, acum trei ani, Chisinaul. Azi, lucrurile mi se par schimbate. La aeroport, peste tot lumea vorbeste romaneste. Unii vorbesc si ruseste. Evident, nu poti sa le interzici, caci aici s-au nascut…

– Si americanii educa sentimentul internationalist?

– Americanii au scoli pentru toate nationalitatile din lume. Toate sunt insa pana la un punct. In momentul in care vrei sa ocupi o pozitie intr-un sistem in care sa primesti bani americani, daca nu stii engleza, nu poti sa intri.

– Atunci, in 1976, n-ati ajuns la Ivancea?

– Nu, nu mi-au dat voie sa ies din Chisinau. Aveam un ghid care vorbea perfect romaneste. L-am intrebat: esti roman? Mi-a raspuns cu un fel de ura: „Nu”. Am mers mai departe. Am ajuns la Bender. Nu ne-au dat voie sa fotografiem cetatea. Aveam un aparat foto si am facut cateva poze. Ghidul s-a uitat la mine, dar n-a zis nimic. A fost un om amabil, cine stie ce probleme avea si el… Anul trecut, m-am reintors la Chisinau. Tudor Pantaru a vrut sa ma duca la Cricova, sa vad cramele. Am refuzat: am venit pentru o zi si vreau sa vad Ivancea, Orheiul. Am ajuns acolo si el mi-a facut cunostinta cu Andrei Vartic. Am ramas impresionat de acest om si de ceea ce a facut el. Mi se pare ca a facut mai mult decat multi romani din Romania si de pretutindeni pentru neamul romanesc. Pastrez legaturile cu el.

– Ati gasit la Ivancea rude?

– Nu, au disparut.

In America, inteligenta m-a ajutat sa fac bani

– Cand ati plecat in America?

– In 1977. Am simtit ca situatia din Romania te ingradea si nu mai puteai face nimic. Era un plafon peste care nu mai puteai trece. Devenisem un chirurg bun, dar asta nu ma salva. Ca sa plec, m-a ajutat Ambasada americana din Bucuresti. O persoana de la ambasada m-a inclus pe o lista speciala, pe care Ceausescu a semnat-o cu scarba: „Sa plece astia din tara!” Si am plecat. Dupa ani de zile, l-am intalnit pe acel om de la ambasada, David Fandenberg, ajunsese congresman. L-am ajutat in campaniile electorale cu bani. Intr-o zi, a venit din Carolina de Nord la New York ca sa vada cine e omul care il ajuta cu atatia bani si de ce. Si i-am spus adevarul: „Tu ai fost cel care mi-ai schimbat viata cand eram in Romania si nu puteam sa plec. L-am dus la Societatea doctorilor romani „Pan America”. Colegii m-au intrebat: „De ce il onorezi?”. Le-am raspuns: „Am fondat aceasta societate si cu ajutorul acestui congresman”.

– Dar de unde avea Napoleon Savescu bani ca sa-l ajute pe viitorul congresman? >>> mai departe aici >>>

Lasă un comentariu

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.