„ADEVĂRUL NU CUNOAŞTE GRANIŢE”

În viaţa fiecărui om există un moment unic, de o importanţă majoră în evoluţia multilaterală a persoanei respective.

Pentru mine, acel moment a început în copilărie şi s-a dezvoltat pe parcursul mai multor ani. Rolul hotărâtor în formaţia mea culturală şi profesională l-a avut familia, părinţii mei. Tatăl meu a fost un om de ştiinţă. Corectitudinea şi interesul lui constant pentru cunoaştere mi-au fost un permanent îndemn de a cerceta, de a afla lucruri noi. Mama m-a încurajat să citesc, să-mi lărgesc cunoştinţele în domeniul artei şi, în mod deosebit, în sfera literaturii române şi universale. Dintre scriitorii care au avut un rol deosebit de important în formarea personalităţii mele de mai târziu trebuie să-l menţionez pe Jules Verne, ale cărui cărţi mi-au dezvoltat imaginaţia şi mi-au bucurat copilăria.

În ultimul an de liceu, datorită pregătirii mele de excepţie la matematică, eram hotărât să urmez Politehnica. Am avut, însă, şansa să citesc cartea „Omul-amfibie” a scriitorului rus Beleaev. Autorul relatează, cu mijloace specifice beletristicii, succesul unui chirurg care a transplantat un plămân de delfin unui copil, salvându-i, astfel, viaţa. Copilul a devenit amfibie. Cartea m-a impresionat atât de mult, încât am realizat că direcţia mea în viaţă este medicina. Ceea ce am şi făcut.

Trăind de mulţi ani în America, am avut ocazia, ca doctor, să întâlnesc oameni de pe tot mapamondul, oameni care erau mândri de ţara în care s-au născut. Spre neplăcuta mea surpriză, am constatat că multor români le era jenă de originea lor şi sufereau un fel de înstrăinare etnică, o depersonalizare stranie. Deşi născuţi în România, ei spuneau că sunt, ca origine, italieni, germani, francezi… numai români – nu! Intrigat de acest ciudat fenomen, am încercat să-i aflu cauza. După o muncă asiduă de cercetare a multor documente din ţară şi din străinătate, mi-am dat seama că istoria noastră, istoria adevărată a poporului nostru, este fundamental diferită de cea învăţată în şcoală. Descoperirea m-a incitat şi m-a determinat să continui studiile, cu preponderenţă asupra istoriei Daciei şi a locuitorilor ei. Neadevărurile oficiale m-au revoltat şi, din această revoltă a spiritului care nu acceptă falsitatea – indiferent de unde vine şi indiferent de cauzele care o generează şi o perpetuează – s-a născut în mine neobosita dorinţă de a cunoaşte în profunzime istoria neamului meu, neam pe nedrept vitregit de-a lungul istoriei. Am descoperit că noi, românii, avem o istorie cu care trebuie să ne mândrim. Dorinţa de a spune lumii întregi – şi, în primul rând, românilor – că istoria noastră este demnă de marile enciclopedii ale istoriei universale, am finalizat-o în cartea „Noi nu suntem urmaşii Romei”. În ceea ce-i priveşte pe romani, am ajuns la nezdruncinata concluzie că >>> continuarea aici >>>

Anunțuri

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: