NAPOLEON SĂVESCU

„Dacia Pre-istorica” este o protoistorie a Daciei, este de fapt prima si singura de acest fel, o lucrare plina de mitologie si de filologie, care la aparitia sa ( postuma: 1913 ) desteapta o admiratie si un entuziasm nemarginit, dar si mari gelozii, care au dus pana la negarea valorii acesteia de citva „eruditi” care nu puteau accepta calcarea in picioare a mitului originei noastre romane. Sa nu uitam ca anul 1871 a fost acela in care Alexandru Odobescu instituia, prin Societatea Academica (precursoarea Academiei Rom^ne de mai tirziu ), un premiu pentru cea mai buna lucrare asupra popoarelor care au locuit tarile rom^ne de la stinga Dunarii, inainte de cucerirea acestor tari de catra romani. Atras de acest subiect, si atunci controversat, studentul Grigore Tocilescu il va prezenta la Praga ca teza sa de doctorat. In anul urmator el va inainta la Societatea Academica teza sa si va obtine premiul. In 1880 va apare si cartea sa „Dacia inainte de Romani” in care el a folosit din abundenta lucrarea invatatului sas Carl Gooss „Cronica descoperirilor arheologice din Transilvania” cat si „Schite despre istoria culturii preromane a bazinului mijlociu al Dunarii”. El va folosi interpretarile si concluziile gresite ale lui Gooss si, totusi, contemporanii lui, ca si altii mai tarziu, il vor aprecia.Totusi C.I Istrate in prefata de la editia 1913 la „Dacia preistorica” spune la pagina LIII despre Tocilescu : „faptele adunate acolo sunt puse ca obiectele dela un colectionar, care aduna fara ca sa fie bine orientat.” Mult mai serios decat Tocilescu va fi I Andriesescu care isi va lua doctoratul la Iasi cu o „Contributie la Dacia inainte de Romani, 1912″, tratand amanuntit si constiincios chestiunea neoliticului din Dacia. Insfarsit il vom avea pe Vasile Parvan cu lucrarea sa „Getica” prezentata pe 27 iunie 1924 ( cu 3 ani inainte de moarte) in fata Academiei Romane.

Nicolae Densusianu insa ii depaseste pe toti prin gradul lui de eruditie, prin visiunea sa globala asupra spatiului Carpato-Dunarean, prin felul in care s-a contopit efectiv cu epoca descrisa dandu-ne senzatia ca, chiar a si trait-o. El a avut cea mai corecta intuitie a evenimentelor petrecute atunci, demult, pe teritoriul nostru . Cand azi istoria spatiului Carpato-Dunarean este redescoperita de niste straini, ca Marja Gimbutas, care asemenea lui N.Densusianu considera drept vatra a vechii Europe acest spatiu unde noi rom^nii ne gasim astazi, de fapt ne reantoarcem la El, la cel ce a prezentat pentru prima oara pe noi, pe daco-rom^ni drept popor primordial si formator al Europei. De multe ori am auzit persoane ” bine intentionate” care-mi spuneau : hai sa nu ne laudam asa de mult, vecinii se vor supara pe noi. Dar stiu ei cine a fost Nicolae Densusianu?

Intr-o familie de mici nobili rom^ni hategani, se naste pe 18 aprilie 1846 la Densus, in Ardeal, Nicolae Pop.Tatal sau, Bizante Pop, parohul Densusiului era casatorit cu Sofia cu care mai avea un baiat, pe Aron Pop, nascut in 1838. Scoala primara o va face la Hateg, iar gimnaziul la Blaj unde datorita faptului ca numele Pop era asa de frecvent, si pentru a-l deosebi de ceilalti i se va adauga numele comunei de unde provenea; asa ca a devenit Nicolae Densusianu, nume care va deveni faimos nu numai datorita lui si fratelui lui Aron dar si nepotului lui, Ovidiu Densusianu ( fiul lui Aron ). La gimnaziul din Blaj a avut sansa sa-l aibe ca professor pe Timotei Cipariu, carturar si patriot. In continuare va absolvi Academia de drept din Sibiu.

Sa nu uitam ca in aceasta perioada Tara Moldovei si cu Tara Vlahilor s-au unit sub domnia lui Cuza (1859-1866), legile si reformele noi orientand Principatele Unite spre o adevarata democratie . Ca urmare a implementarii noului cod penal, civil si de procedura penala, a reformei agrare, Cuza se va trezi izolat, lipsit de sfetnici si prieteni, lipsit de sprijinul bisericii si va fi nevoit sa abdice. Nobilii rom^ni cutreera Europa incercand sa gaseasca un pretendent strain la tronul Principatelor. Daca Filip de Flanda ii refuza, ei vor alerga la tanarul si saracul Carol de Hohenzollern, care dupa un lung voiaj, plin de peripetii (avand un pasaport fals si imbracat in tobosar elvetian ) va sosi in Principatele Unite si il va „inlocui” pe cel ales constitutional de poporul nostru, pe Cuza.

Istoria rom^nilor transilvaneni in veacul al XIX-lea era departe de succesele politice ale moldovenilor si vlahilor, prinsa intre tot mai energicul sentiment national maghiar si politica ezitanta, in general antirom^nasca, a curtii de la Viena. In februarie 1867 s-a anulat autonomia Principatului Transilvaniei si s-a proclamat unitea sa ci Ungaria. Anexarea Transilvaniei, care fusese de secole un Principat autonom, la Ungaria a marcat inceputul unei politici de activa maghiarizare a populatiei majoritare locale, a daco-rom^nilor. Situatia politica a rom^nilor atunci in Transilvania era deosebit de dificila. Si totusi in aceasta perioada a anului 1867, la varsta de 21 de ani , Nicolae Densusianu, va face o excursie in „tara” si se va adresa Societatii academice solicitand un ajutor financiar.>>>>

Undeva, departe, in inima Europei Centrale, tocmai prin tinuturile unde legendele spun ca „Baba Dochia” (Mama Mare, Cybele ori Doamna Neaga, cum ii mai zic localnicii) obisnuia a calari pe un Leu feroce, avandu-l la dreapta ei pe falnicul Caloian (Attis, fiul lui Calaus), exact in zona unde Arcul Carpatic tinde a se recurba catre miazanoapte, se inalta mandru si enigmatic, Muntele Istrita (din Judetul Buzau), in timp ce pe un mic platou aflat la poalele sale, un ochi atent va descoperi comuna Pietroasele. Din vremuri stravechi aceasta pozitie a Muntelui Istrita, prezentand evident avantaj strategic, avea sa fie folosita drept punct de observatie de catre intreaga populatie Carpato-Dunareana (fie ea Ariana, Pelasgica, Tracica sau Dacica, in speta urmasii aceleiasi natiuni, a poporului botezat „Roman” in modernitate). Reputatul istoric si cercetator in sfera timpurie a devenirii neamului nostru, profesorul Nicolae Densusianu, arata, printre altele, ca, prin anul 1847 inca se mai putea zari pe cel mai inalt si semet pisc al amintitului masiv muntos un soi de val circular avind diametrul de 6,32 m si care purta straniul nume „Sura de Aur”. Totodata, o alta stanca aflata pe acelasi munte prezinta simbolica forma a unui armasar, facandu-i pe localnici a denumi locul „Piscul Calului Alb”. Fie sculptata de maini omenesti ori rezultat al eroziunilor naturale, stanca respectiva este considerata de prof. Densusianu drept un monument votiv consacrat vechii Divinitati supreme Solare, Uraniene. In fapt, cercetand mitologia antica romaneasca, este vorba aici despre o noua dovada a Cultului Zeului Solar trac Gebeleizis sau poate al vreunei si mai vechi Divinitati Vedice. In plus, alte doua stanci prezente pe Muntele Istrita, infruntand veacurile, poarta denumirea de „Piatra Soimului”, si nu departe de acestea se inalta, semet, piscul botezat „Cuibul Corbului”, din care tasneste apa limpede precum clestarul a unui izvor zis „Fantina Vulturului”. Apele sale se aduna intr-o imediata apropiere formand, la randul lor, „Lacul Vulturului”.

Dupa cum se vede, nici unul din reperele acestor locuri „bantuite” de Legenda nu poarta vreo banala denumire de… gaina, pui sau closca (desi indepartatul Maramures, din nordul Transilvaniei, se mindreste cu-al sau Munte Gaina, locul unde se desfasoara, anual, „Simbra Oilor”, populara sarbatoare a ciobanilor din regiune). Si totusi aici, in anul de gratie 1837, doi tarani din comuna Pietroasele, Ion Lemnaru si socrul acestuia, Stan Avram, aveau a face o descoperire senzationala si totodata de un interes arheologic primordial. Lucrand pe coastele amintitului Munte Istrita, spre a extrage pietrele necesare constructiei unui pod, acestia descopera, sub un bolovan aflat la mica adancime, o impresionanta colectie de podoabe din aur, insumand nu mai putin de 22 de obiecte, vase si ornamente. Firi simple, „pragmatice”, taranii s-au grabit sa ascunda insa tezaurul ivit la lumina din negurile Istoriei noastre pentru a planui ulterioara si pripita sa comercializare, pe un pret „de nimic” unui albanez numit Anastase Verussi. Negustorul respectiv se va dovedi si mai „inventiv” decat descoperitorii comorii, apucandu-se sa sparga o mare parte din nepretuitele obiecte cu dalta si ciocanul, sperand intru evitarea hoteasca, in acest fel, a intrarii tezaurului sub jurisdictia legilor specifice ale Tarii. Si-a trebuit sa mai treaca, astfel, un an intreg pina cind, in 1838, Guvernul Tarii Romanesti sa capete ceva informatii despre existenta acestei comori (la propriu si la figurat) si sa incerce a salva ceea ce mai putea fi salvat. Ca urmare, pe la sfirsitul anului 1842 sunt depuse la Muzeul National din Bucuresti un numar de 12 piese apartinind tezaurului de la Pietroasa, urmand a fi ulterior cunoscute sub numele impropriu de „Closca cu puii de aur”.>>>>>

În viaţa fiecărui om există un moment unic, de o importanţă majoră în evoluţia multilaterală a persoanei respective.

Pentru mine, acel moment a început în copilărie şi s-a dezvoltat pe parcursul mai multor ani. Rolul hotărâtor în formaţia mea culturală şi profesională l-a avut familia, părinţii mei. Tatăl meu a fost un om de ştiinţă. Corectitudinea şi interesul lui constant pentru cunoaştere mi-au fost un permanent îndemn de a cerceta, de a afla lucruri noi. Mama m-a încurajat să citesc, să-mi lărgesc cunoştinţele în domeniul artei şi, în mod deosebit, în sfera literaturii române şi universale. Dintre scriitorii care au avut un rol deosebit de important în formarea personalităţii mele de mai târziu trebuie să-l menţionez pe Jules Verne, ale cărui cărţi mi-au dezvoltat imaginaţia şi mi-au bucurat copilăria.

În ultimul an de liceu, datorită pregătirii mele de excepţie la matematică, eram hotărât să urmez Politehnica. Am avut, însă, şansa să citesc cartea „Omul-amfibie” a scriitorului rus Beleaev. Autorul relatează, cu mijloace specifice beletristicii, succesul unui chirurg care a transplantat un plămân de delfin unui copil, salvându-i, astfel, viaţa. Copilul a devenit amfibie. Cartea m-a impresionat atât de mult, încât am realizat că direcţia mea în viaţă este medicina. Ceea ce am şi făcut.

Trăind de mulţi ani în America, am avut ocazia, ca doctor, să întâlnesc oameni de pe tot mapamondul, oameni care erau mândri de ţara în care s-au născut. Spre neplăcuta mea surpriză, am constatat că multor români le era jenă de originea lor şi sufereau un fel de înstrăinare etnică, o depersonalizare stranie. Deşi născuţi în România, ei spuneau că sunt, ca origine, italieni, germani, francezi… numai români – nu! Intrigat de acest ciudat fenomen, am încercat să-i aflu cauza. După o muncă asiduă de cercetare a multor documente din ţară şi din străinătate, mi-am dat seama că istoria noastră, istoria adevărată a poporului nostru, este fundamental diferită de cea învăţată în şcoală. Descoperirea m-a incitat şi m-a determinat să continui studiile, cu preponderenţă asupra istoriei Daciei şi a locuitorilor ei. Neadevărurile oficiale m-au revoltat şi, din această revoltă a spiritului care nu acceptă falsitatea – indiferent de unde vine şi indiferent de cauzele care o generează şi o perpetuează – s-a născut în mine neobosita dorinţă de a cunoaşte în profunzime istoria neamului meu, neam pe nedrept vitregit de-a lungul istoriei. Am descoperit că noi, românii, avem o istorie cu care trebuie să ne mândrim. Dorinţa de a spune lumii întregi – şi, în primul rând, românilor – că istoria noastră este demnă de marile enciclopedii ale istoriei universale, am finalizat-o în cartea „Noi nu suntem urmaşii Romei”. În ceea ce-i priveşte pe romani, am ajuns la nezdruncinata concluzie că >>> continuarea aici >>>

Popor: Un grup de oameni care trăiesc în cadrul aceloraşi graniţe, vorbesc aceeaşi limbă, au aceeaşi cultură şi, în general, aceeaşi religie. Spaţiul geografic care caracterizează un popor este Patria acestui popor. Patriot este acela care iubeşte acest spaţiu cât şi poporul din acest spaţiu geografic.

Naţiunea: tot ce a dat mai bun un popor de-a lungul sutelor de ani formează Naţiunea acelui popor. Naţiunea reprezintă stadiul superior al noţiunii de popor, chintesenţa poporului, sumusul valoric recunoscut şi acceptat internaţional. Naţionalist este acela care iubeşte ceea ce a dat mai bun poporul său de-a lungul sutelor de ani (naţiunea); cel care iubeşte şi protejează naţiunea din care face parte. În vremea noastră, sensul „naţionalist“ are, după unii, predominant, conotaţie peiorativă, îngustă: cineva care nu gândeşte „larg“, ci mai mult în cadrul restrâns al naţiunii lui, unilateral, motiv pentru care, după acestea, nu este bine privit într-o societate multinaţională. Sunt şi forme negative ale naţionalismului: naţionalismul şovin, extremist sau cel ultranaţionalist. Naţionalismul este conştiinţa apartenenţei la un neam. Este normal să existe o voinţă a naţiunii de a-şi afirma şi apăra pământul strămoşesc, istoria, cultura, religia, limba şi rasa. De unde, însă, agresivitatea şi suspiciunea faţă de acest cuvânt? Unii politicieni s-au grăbit să imprime definiţiei un aspect tendenţios: naţionalismul ar fi iubirea exagerată a propriului neam. Ca şi cum ai putea să-ţi iubeşti altfel decât exagerat propriul popor?! Ei ar vrea să-ţi iubeşti neamul mai prudent, mai ponderat, mai rezonabil, eventual să renunţi la exces şi să iubeşti mai mult alte neamuri, străine.

Ideea e atât de aberantă, încât nu mai trebuie s-o comentăm. Oare nu pentru neamul român, german sau italian au murit milioane de români, germani ori italieni? Pe ce alt sentiment e clădită întreaga istorie a lumii? Nu poţi să-ţi iubeşti neamul decât în exces! Cine este sincer cu sine trebuie să recunoască deschis acest lucru!

Politicienii demagogi au priceput că nu pot controla această zonă, că iubirea de neam nu poate fi măsurată, reglată ori cumpărată. Numai într-un regim în care valorile sunt răsturnate iar religia omului este banul, un asemenea sentiment e neapărat vinovat. Mai ales datorită faptului că naţionalismul intră în >>> continuarea aici >>>